Sfântul Ilie – 20 iulie

O teorie a apariției credințelor religioase se referă la fenomenele meteo, și la frica pe care acestea au imprimat-o oamenilor. Sfântul Ilie pare a coborî dintr-o astfel de zeitate ancestrală, pre-creștină, cu prerogative nu numai de natură climatică, ci și de pedepsire a oamenilor, dacă au greșit cumva dumnezeirii.

”Zeu al Focului și Soarelui în Panteonul românesc identificat cu Zeul de origine iraniană Mithra, cu Helios din mitologia greacă și cu Gebeleizis din mitologia geto-dacă, care a preluat numele și data de celebrare ale Sfântului Prooroc Ilie (20 iulie). Ca divinitate solară și meteorologică, Sântilie provoacă incendiile în verile toride, produce tunetele, fulgerele și trăsnetele în timpul furtunilor, leagă și dezleagă ploile, hotărăște unde și când să dea grindina” (Ion Ghinoiu, „Mică Enciclopedie de tradiții românești”, București, Editura Agora, 2008, p. 266).

Este limpede că avem de-a face cu un zeu răzbunător, de tipul Dumnezeului din Vechiul Testament, care îi ”pândește” pe oameni și, atunci când aceștia au greșit, îi pedepsește fără cruțare. Păcatele pot fi multe, dar cel mai adesea ele se leagă de nepăzirea zilelor de nelucru din sărbători (mai ales din cele mari) și, în special, din preajma zilelor în care se sărbătorește acest zeu-sfânt.

Cel mai mare dușman al Sfântului Ilie rămâne, cu toate acestea, dracul, diavolul, cel care îl ispitește pe om și îl face să alunece în păcat. Aceasta pentru că la rândul său, Sfântul Ilie, om odinioară (soldat, vânător, agricultor, crescător de animale sau negustor de vite) a fost iertat de către Dumnezeu. Apoi, a fost înălțat la cer ”într-o trăsură cu roți de foc, la care avea înhămați doi sau patru cai albi înaripați. Acolo, pe cer, aleargă printre nori, tună (durduie, duduie, huruie, bubuie), fulgeră și trăsnește în stânga și în dreapta dracii cu biciul lui de foc. Speriați, aceștia se ascund pe pământ: prin pomi, pe sub streșinile caselor, în turlele bisericilor și chiar în corpurile unor animale, în special câini și pisici. Dorind să nu-i scape niciunul, Sântilie trăsnește și arborii, oamenii, vitele, casele, bisericile în care s-au ascuns dracii.

Simbolurile prin care Sântilie se definește ca un autentic Zeu solar sunt ușor de recunoscut: trăsura cu roțile de foc și caii înaripați, tunetele, trăsnetele și fulgerele cu care luminează cerul înnorat; subordonarea și ierarhizarea divinităților aducătoare de arșiță și foc în luna lui Cuptor, multe din acestea fiindu-i surori (Pârliile, Panteliile), frați (Ilie Pălie, Pantelimon) sau simpli vizitii la carul lui ceresc (Foca) ((Ion Ghinoiu, „Mică Enciclopedie de tradiții românești”, București, Editura Agora, 2008, p. 266).