La 19 iunie sunt Rusaliile. Momentul marchează ”sorocul” de cinci zeci de zile de la sărbătoarea Paștilor, motiv pentru care mai este numită și ”Cincizecimea”. Altfel spus, celebrăm zece zile de la Înălțarea lui Iisus și cincizeci de la Înviere.
Acum, potrivit credinței creștine, coboară Duhul Sfânt. Este extinderea Dumnezeirii în Umanitate. Momentul este marcat printr-o serie de obiceiuri, practici și ceremonialuri, care vin însă din vremuri imemoriale, și care nu au, neapărat, legătură cu creștinismul.
Avem, astfel, ca manifestări tradiționale, dansul Călușului, împodobirea caselor, a porților și a curților, a grajdurilor etc., cu ramuri verzi, de tei, plop, stejar. De asemenea, se consemnează împodobirea caselor cu cununi din spice de grâu și flori de câmp. Acestea erau, de asemenea, purtate de tineri la celebrarea căsătoriilor. Un element important al respectivei date din calendarul ortodox se referă la oportunitatea culegerii plantelor de leac, act care, în general, nu este în deplină armonie cu credința creștină.
Și, mai mult decât atât, tot la această dată, de Rusalii, se obișnuia să se ungă canaturile ușilor și ale ferestrelor cu usturoi. Căluşul (căluşarii, căluşeii, căluşerii) sunt un străvechi dans ritualic românesc, presupus a data din vremuri imemoriale (unii cercetători afirmă chiar descendenţa sa dintr-un ritual iniţiatic al confreriilor de tineri războinici). El este exclusiv masculin (apariţia ”ansamblurilor” de căluşari feminine este o impietate, dovedind o profundă necunoaştere a fenomenului; în plus, episodul indică foarte clar faptul că astăzi, mai mult decât oricând, folclorul a alunecat pe panta – ireversibilă a – spectacularului).
Feciorii care vor fi căluşari ”se aleg” cu mult timp înainte, îşi aleg un şef (mutul), depun un jurământ, şi nu spun nimănui nimic din ceea ce se petrece în ceata lor, de acum înainte. De Rusale, căluşarii joacă la început în curtea bisericii, iar apoi colindă tot satul, dansând în fiecare casă în care sunt primiţi, la fel ca şi la colindatul de Crăciun. Flăcăii sunt îmbrăcaţi în costume populare specifice, de sărbătoare, cu clopoţei la picioare, purtând beţe de înălţime şi grosime mijlocii, cu care bat pământul, le ridică spre soare, sar peste ele etc., emiţând vocabule care nu au o semnificaţie anume, fiind considerate de către lingvişti drept texte ritualice esoterice, la bază.
În tot acest timp, mutul, ”îmbrăcat” total diferit de toţi ceilalţi (are o blană de oaie, o şubă, o piele de animal etc., precum şi o mască zoomorfă – de obicei lup –, panglici de diferite culori) face mişcări dezordonate, ieşind din ritmul impus de feciori, se repede la cei care îl privesc, atinge cu băţul fetele şi femeile din ”public”, scoţând răgete, mugete, tot felul de sunete nearticulate, menite să ”îi sperie” pe cei prezenţi, care se prefac că sunt speriaţi, fug, revin, îl provoacă pe mut.