Înaintea marii sărbători a Crăciunului mai există un moment important de celebrat, și anume Ignatul. Deși nu face parte din complexul ceremonial de 12 zile ale sărbătorilor de Crăciun, în absența sa nu poate fi imaginat Crăciunul. Acum se sacrifică porcul, iar din el se vor prepara bucatele de sărbătoare.
Așadar, Porcului i-a fost „dedicată” o sărbătoare – Ignatul, Tăierea Porcilor, Ignatul Porcilor etc. În consecință, la ţară, acum se sacrifică porcul. Există zone însă unde acest sacrificiu se face în Ajun sau chiar în ziua de Crăciun, datorită interdicţiei impuse de post. În orice caz, există o ”obligativitate” aproape ritualică de a sacrifica un animal. Dacă însă ești atât de sărman și nu ai porc de tăiat, ceva trebuie sacrificat (în nici un caz găină, deoarece ea ”scurmă” norocul omului pentru tot anul următor).
Motivul este străvechi și adânc înrădăcinat în mentalitatea arhaică: „În mentalitatea oamenilor societăţilor arhaice există o legătură simpatetică între sânge şi vlaga fertilizatoare, între sânge şi ploaie. Provocarea curgerii de sânge prin răni, bătăi, încăierări ca practică magică de a produce ploaia este înregistrată la multe popoare. (...) De ziua lui Ignat, denumită şi Inătoarea (20 decembrie) se practica nu doar sacrificiul porcului. Cu sângele porcului tăiat de Ignat oamenii şi copiii se mânjeau pe faţă, iar cei care nu aveau porc trebuiau să producă o sângerare”.[1]
Ar fi foarte greu de explicat, altfel decât prin reminiscenţe ancestrale, obiceiul sacrificării sângeroase a animalului naţional şi emblematic în preajma sărbătorii Crăciunului. Căci dacă toate celelalte animale au vreo legătură, fie cu naşterea lui Iisus, fie cu Creaţia divină, porcul este socotit, în creştinism, drept unul dintre cele mai „spurcate” şi diavoleşti animale.
Cu toate acestea, biserica a asimilat această secvență atât de pregnant încât, în mediile rurale, după sacrificarea și ”grijirea” porcului, urmează un moment cu adevărat solemn: porcului i se face o cruce cu cuțitul (în care se presară sare, pentru ca astfel carnea să nu se strice), oamenii spun ”Doamne ajută”!, ”Să îl mâncați sănătoși”, ”Să ne vedem la anul, cu bine etc.”, după care gazda va servi țuica fiartă. În unele localități din Ardeal, chiar și azi, acest moment este celebrat de către preotul satului, care binecuvântează gospodăria, rostind o mică rugăciune.
Din felurile specifice noi ne vom opri la sângerete sau borândău, care este expresia cea mai potrivită a sacrificiului sângeros de Ignat. Mâncarea se face din sângele animalului sacrificat, colectat într-un vas, cu sare, și apoi se călește ceapă în grăsimea în care se fierb caltaboșii și tobele. Se amestecă totul, se servește cald, cu mămăligă.
Surse bibliograice:
[1] Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, Editura Amarcord, 1994, p. 412
Gheorghe Sechesan
International editions: