Sfântul Ioan Botezătorul este una dintre cele mai importante figuri ale hagiografiei ortodoxe și populare, în egale măsură. Din punct de vedere teologic, Sfântul Ion semnifică ”harul lui Dumnezeu” sau acela pe care Dumnezeu l-a dăruit.[1]
Sântionu, așa cum este el numit în tradiția populară, este sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul. În seara zilei de 6 spre 7 ianuarie se iese, pentru ultima dată în acest ciclu sărbătoresc, la colindat. Se cântă colindele consacrate fiecărei gospodării în parte dar, în anumite părți ale țării, și ”cântece de dragoste” (de pildă, ”În grădina lui Ion” etc.). Momentul este cunoscut în spațiul tradițional sub numele de Iordănit.
Membrii cetei de colindători (și care în trecut erau în exclusivitate bărbați) se constituie ca atare în preajma zilei de Bobotează și merg din casă în casă, stropind membrii familiei cu busuioc înmuiat în apă sfințită de la biserică (în unele zone, precum în Ardeal, de pildă, se colindă casele cu fete mari, de măritat, care sunt stropite cu…parfum).
Copiii și fetele de măritat sunt prinși de colindători și ridicați în sus, în timp ce membrii ceilalți ai cetei strigă. Gestul are, de bunăseamă, valențe augurale, și este menit să aducă subiecților sănătate și…pețitori în anul care a venit. În alte zone, toate persoanele întâlnite sunt udate, de obicei cu apă, semn de fertilitate, belșug și sănătate. Iordănitorii primesc în dar, la fel ca în cazul oricărei colinde, băutură, carne de porc, colaci și bani. Cu toate aceste ofrande flăcăii organizează o mare petrecere, care închide, practic, ciclul sărbătorilor de iarnă.
O tradiție demnă de menționat pentru această zi este cea numită iordănitul femeilor. Femeile lipsesc în această seară de acasă, beau și petrec între ele, dansează, fără teama de a fi certate ori admonestate de bărbat. Este, altfel spus, Ziua Tradițională a Femeii (de la țară, și nu 8 martie, inventată în zilele noastre, din motive propagandistice, politice și…comerciale). Femeile se adunau, așadar, la câte o gazdă, unde aduceau alimente (ouă, făină, carne) și băutură pentru ospăț. Toată noaptea mâncau și beau din belșug, cântau, jucau, chiuiau, spunând că ”se iordănesc”.[2]
Este mai mult decât evident faptul că avem de-a face cu manifestări de tip carnavalesc, în care regulile de conduită și de bună-cuviință sunt abolite, la fel ca în cazul tuturor manifestărilor de acest gen, iar excesele de mâncare și băutură sunt trecute cu vederea, chiar și în cazul femeilor. Este rațiunea de a fi a tuturor sărbătorilor de acest gen, care marchează sfârșitul anului vechi și începutul unui timp, al unui ev nou.
______________________
[1]Jacques de Voragine, Legenda de aur, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1969, p. 69 [2]Ion Ghinoiu, Mică enciclopedie de tradiții românești, București, Editura Agora, 2008, p.147
Gheorghe Sechesan
International editions: