Alături de legenda Soarelui și a Lunii, ”Legenda Ciocârliei” este una dintre cele mai frumoase povești de iubire din literatura populară română. Dacă, însă, în cazul legendei ”Soarele și Luna” avem de-a face cu o legătură incestuoasă, Soarele îndrăgostindu-se de sora sa, fapt nepermis de legăturile parentale ancestrale (în tradiția românească, de pildă, nu aveau voie să se căsătorească verișorii până la al patrulea grad, nici chiar nașii și finii, între ei), aici este vorba de o fată simplă, din popor, care iubește un fiu de împărat.
De data aceasta, fiind încălcate (doar) relațiile sociale, pedeapsa va fi mult mai blândă. Deosebit de frumoasă, Lia a fost îndrăgită de mulți feciori, unii de neam împărătesc, care ar fi dorit ca ea să le devină soție. Copila însă îi refuza pe toți, și privea spre Sfântul Soare, cu ochii înlăcrimați. Și cu drag, căci era îndrăgostită de ... Soare.
Taina îi era cunoscută doar de umbra ei, care apărea când pe boltă strălucea Soarele, și care o dojenea, spunându-i că dragostea vinovată pentru cel care nu era de seama ei îi va aduce pierzania. Lia însă nu o asculta și, ajunse, prin intermediul mijloacelor magice (calul năzdrăvan) la marginea mării (la marginea Lumii de aici, adică) și apoi tot prin mijloace magice, la insula fermecată unde sălășluia Soarele.
Acolo o întâmpină mama Soarelui, care o lăsă pe Lia să înnopteze în odaia iubitului ei. A doua zi, în odaia Prințului Soare erau flori înflorite, semn al iubirii celor doi, iar Soarele uitase să mai apună, de prea multă iubire, așa că Pământul era în pericol de a fi pârjolit. Atunci mama astrului o blestemă pe Lia, care se prefăcu într-o pasăre mică, nearătoasă, cu penele pârjolite (negre), dar cu un glas uimitor, și care își cântă de atunci, mereu, dragostea neîmplinită, avântându-se spre Soare.
În tradiția populară, ciocârlia este considerată a fi o pasăre sfântă, ”pasărea plugului”, sau ”ceasornicul plugarilor”. Ea începe să cânte când încep și muncile grele ale câmpului. În plus, caracterul ei sacru este dat de zborul spre înaltul cerului, fiind considerată o mediatoare demiurgică între cer și pământ.
Pornind de la legendă, Lia Ciocârlia este considerată un simbol general al suferinței în dragoste, fiind asimilată cu iubirea neîmpărtășită, cu dorul de ființa iubită:
”Verde iasomie, / Lie, / Ciocârlie, / Ce ți-a venit ție / Să-mi cânți pe câmpie, / Singură, pustie?/” (apud Mihai Coman, Mitologie populară românească, București, Editura Minerva, 1988, p. 39).
Din punctul de vedere al semnificațiilor mitice de adâncime, ciocârlia semnifică aspirația spre înalt, spre ideal, precum și căderea tragică a umanului.