Ridicată la inițiativa domnitorului Nicolae Mavrocordat, mănăstirea a devenit în timp nu doar un important centru religios, ci și un spațiu al culturii, înainte ca ansamblul să dispară în ultimii ani ai regimului comunist.
Construcția complexului a început în 1716, în timpul primei domnii a lui Nicolae Mavrocordat în Țara Românească. Ansamblul, cu hramul Sfintei Treimi, a fost dezvoltat în mai multe etape și a fost continuat în timpul domniilor fiului său, Constantin Mavrocordat. Sfințirea a avut loc la 13/24 septembrie 1723, în prezența domnitorului, a familiei sale, a curtenilor și a unor înalte fețe bisericești.
Ridicată pe dealul Văcăreștilor, la sud-est de Bucureștiul de atunci, mănăstirea se întindea pe aproximativ 18.000 de metri pătrați. În centrul incintei se afla biserica mare, înconjurată de casa domnească, paraclisul Sfântul Nicolae, stăreție, chilii, cuhnii și turnul clopotniță. Biserica avea peste 30 de metri înălțime, un pridvor amplu și coloane masive din piatră, în stil brâncovenesc.
Văcăreștiul nu a fost însă doar un lăcaș religios. Ansamblul a devenit un important centru cultural, adăpostind o tipografie, o școală grecească și o bibliotecă valoroasă. Muzeul Municipiului București îl descrie drept unul dintre cele mai importante ansambluri arhitecturale ale primei jumătăți a secolului al XVIII-lea și îl încadrează în tradiția artei postbrâncovenești.
Istoria complexului a fost marcată însă de numeroase schimbări. De-a lungul timpului, mănăstirea a fost afectată de incendii și cutremure, iar după 1848 spațiul a fost transformat în loc de detenție. În perioada următoare au fost închiși aici, între alții, Nicolae Bălcescu, frații Golescu, C.A. Rosetti și Gheorghe Magheru. Mai târziu, ansamblul a fost folosit ca penitenciar și a ajuns să găzduiască deținuți politici.
Cutremurul din 4 martie 1977 a provocat noi degradări, însă au existat și proiecte de cercetare și restaurare. În anii 1970 au fost realizate cercetări arheologice, iar o parte importantă a ansamblului fusese restaurată sau se afla în proces de restaurare.
În ciuda statutului de monument istoric, soarta Mănăstirii Văcărești a fost decisă în anii 1980. Demolarea a început în mai multe etape, iar în 1984 au fost îndepărtate crucile și ulterior turlele. Au existat demersuri ale unor arhitecți, istorici și academicieni pentru salvarea monumentului, însă acestea nu au împiedicat dispariția ansamblului. Existența Mănăstirii Văcărești s-a încheiat la 15 decembrie 1986.
Din monumentul care ocupa cândva mii de metri pătrați au supraviețuit fragmente de pictură murală. Din cei peste 2.000 de metri pătrați de frescă ai bisericii au fost recuperați aproximativ 120 de metri pătrați, sub forma unor fragmente extrase și restaurate. O parte dintre acestea se află astăzi în patrimoniul Muzeului Municipiului București.
Astăzi, Mănăstirea Văcărești nu mai există în peisajul Bucureștiului. Istoria sa poate fi însă reconstituită prin fotografii, documente, cercetări istorice și fragmentele de frescă salvate. Povestea sa rămâne una dintre cele mai puternice mărturii despre patrimoniul dispărut al capitalei.
International editions: