În data de 10 februarie creștinii ortodocși prăznuiesc ziua Sfântului Haralambie, episcop în Asia Mică și care, în viziune populară, ocrotește animalele, protejează oamenii de boli și, mai ales, face minuni în folosul acestora.
”Funcția” Sfântului Haralambie este, în viziunea tradiției populare, dublă: el ține în lanț ciuma (cea mai cumplită epidemie care a bântuit Evul Mediu), dar o și trimite asupra tuturor celor care îl ignoră și nu îi țin ziua. Ea este, de altfel, ”strategic” plasată, la schimbarea vremii, cu dese modificări de climă, prilenică apariției a fel și fel de boli.
Contrar tipicului, ziua lui Haralambie nu se ține prin tabu-ul obișnuit, adică acela de a nu lucra, ci prin post, iar aceia care pot, chiar prin post negru. Acest gest ar fi menit să îl protejeze pe credincios de orice boală, pe tot parcursul anului următor. De asemenea, Sfântul Haralambie este invocat și în toate textele sacre care se referă la moarte (descântece de alungare a morții, a holerei etc.).
Iconografia creștină îl reprezintă ca pe un sfânt războinic care ține monstrul (moartea survenită în urma bolii) în lanț, și ține piciorul deasupra lui.
Legătura Sfântului Haralambie cu domeniul înfricoșător al Lumii de Dincolo este ilustrată și de alte obiceiuri îndătinate, o simbioză (am putea spune, fără teama de a greși, că este vorba de o veritabilă osmoză) între credințele ”păgâne” și cele creștine: la biserică se duc mere, colivă și colaci, pentru a fi date sufletelor celor morți. Sfințită, coliva se va folosi la ungerea pomilor fructiferi, pentru a-i feri de boli dar, mai ales, pentru ca ei să fie roditori peste măsură.
Deopotrivă, se sfințesc în biserică, în această zi, boabele de grâu, care apoi sunt date animalelor. Tot în această zi se dă de pomană: colăcei, turte cu miere, colaci sfințiți, înainte, la biserică.
Nu este lipsit de interes să amintim că Sfântul Haralambie este și unul dintre patronii importanți al turmelor de oi deoarece, la începuturi, el ar fi fost păstor. Este foarte posibil ca această grijă deosebită pentru sufletele morților să vină dintr-o străveche antichitate, nu doar autohtonă.
Astfel, la romani ”sufletele repauzaților locuiau în lumea jos (mundus) sau iad (orcus) și se numeau manes.(...) Pentru aceștia, datinele de la morți, în multe au fost asemeni cultului divin, deoarece se credea că sufletele, ca să ajungă la o stare fericită, au lipsă de ajutorul rămașilor în familie, de ajutor prin sacrificiu, rugăciuni și ceremonii, – și cei vii își țineau de datorință, ca să împlinească toate, și astfel să aibă liniștea inimii.”[i]
------------------------
[i] Atanasie Marian Marienescu, Sărbătorile și datinile romane vechi, Bucurerști, Editura Saeculum I.O., 2008, p. 84