Ielele, ființele magice ale folclorului românesc

Universul mitologic românesc aprinde imaginația și creează mituri și basme despre personaje extraordinare, înzestrate cu puteri magice. Într-un timp în care: ”toate apăreau noi. . . când culorile vorbeau, când faptele nu se tociră și ochi mai ageri decât ai noștri vedeau încă nevăzutul”, cum spunea Vladimir Colin. Personaje fantastice feminine, eterice, găzduite de codrii neumblați de picior de om și neatinși de topor, de ceruri și de ape, apăreau în cale muritorilor într-un dans desprins din alte lumi care lăsa tulburată mintea nepregătită pentru fapte magice și trupul schilodit.

Ielele, cunoscute sub diferite denumiri: Cele Sfinte, Dânsele, Doamnele, Fetele Câmpului, Frumoasele, Împărătesele Văzduhului, Măiastrele, Rusaliile, Șoimanele, Zânele, sunt personaje mitologice feminine care marchează solstițiul de vară, ele putând fi întâlnite în perioada cuprinsă între Paște și Rusalii, în timpul nopții. Zâne ale văzduhului, ale apelor sau ale pădurilor, ielele primesc denumiri măgulitoare cu scopul de a le atrage bunăvoința. Spre deosebire de ”strigoii morții” care apar și provoacă necazuri oamenilor în timpul iernii, ielele ocupă peisajul mitologic românesc pe timpul verii, au înfățișare antropomorfă, sunt fecioare îmbrăcate în alb și sunt identificate în imaginarul tradițional ca fiind spirite malefice datorită caracterului lor vindicativ: ele pedepsesc muritorii care fac rele, îi ridică în vârtejuri, le sluțesc trupul și mintea sau chiar le aduc moartea.

Pot fi întâlnite în cete în număr impar (3 – 5 – 7 – 9) și sunt însoțite de muzică: fluier, tobe, clopoței, dansând și cântând în cor. Se spune că pe locul unde ielele dansează iarba rămâne arsă. Cei schilodiți de iele puteau fi salvați doar prin descântec sau prin dansul Călușerilor. Pentru a se proteja de iele oamenii purtau leuștean, pelin, valeriană sau usturoi.

Originea ielelor este la fel de ambiguă și lasă loc interpretărilor ca și denumirea lor. Lazăr Șăineanu consideră că ielele sunt sufletele unor femei vrăjite, care după moarte nu și-au mai găsit liniștea. Alte legende consideră ielele ca fiind fiicele lui Rusalim – Împărat care îi urăsc pe creștini pentru că supușii lor s-au convertit la creștinism. Tudor Pamfile a găsit o altă explicație: ielele au fost cele trei fete ale lui Alexandru Machedon: Catrina, Zaina și Marina care au băut din apa vie și au devenit ființe supranaturale. Alte legende spun despre originea ielelor că ar proveni din iubirea incestuoasă dintre Cosânzeana, zeița Lunii și Soare, blestemați să nu se întâlnească niciodată.

În România aproape fiecare regiune are locuri despre care legendele spun că ar fi stăpânite de iele. În Dâmbovița, în zona denumită ”La omul mort” se spune că ielele apar și dansează în noaptea de Sfântul Andrei. În Pădurea Drocaia din Olt legenda spune că ar fi fost zărite ielele. Pe unele câmpuri din Arad, Alba sau Brașov legendele locale povestesc despre urmele unor cercuri cu iarba arsă care ar fi fost lăsate de iele.

Ielele, indiferent de denumirea lor sau de originea lor, au amprentat mentalul colectiv cu valențe magice iar legendele continuă să dăinuiască de-a lungul timpului. 

Bibliografie: Ghinoiu, Ion – Panteonul românesc, București, Editura Enciclopedică, 2001